pe timp de ploaie

Ploaia cădea ca o puzderie de ace. Vântul s-a înteţit brusc ca un ţipăt prelung de durere în timp ce copacii lăsau umbre lichide. În stomacul Ei s-a deschis un mormânt gata să primească muşchiul cinstit şi simplu al inimii. Cu o privire l-a întrebat: “Ce să fac eu acum fără tine? Ce să-i spun inimii? De unde să încep dacă se termină? Mi-ai fost atâta timp linişte şi gălăgie, rază şi furtună, profesor şi elev, victorie şi război! Cum să te uit dacă nu m-ai învăţat niciodată?”

O şuviţă din ţipătul Ei se răsucea în sus spre înălţime. Atunci s-a făcut o pauză în ceruri, oprind pentru puţin ploaia ca să asculte răspunsul lui…”Cheamă ploaia înapoi şi las-o să spele ce luna nu reuşeşte să sanctifice!”

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s