Cele mai frumoase coafuri şi machiaje de la Premiile Grammy

Toate starurile industriei muzicale (şi nu numai) au defilat în lumina reflectoarelor de pe covorul roşu al celebrelor Premii Grammy – ocazie numai bună să facem o nouă selecţie a celor mai inspirate machiaje şi coafuri ale divelor. Se pare că, spre deosebire de Premiile SAG, la Grammy starurile sunt ceva mai curajoase. Iată doar câteva dintre preferatele noastre. 

 

Începem cu Taylor Swift, care şi-a prins părul în coadă. În acest caz, volumul este cel care face diferenţa dintre un ponytail banal şi acest look extrem de cochet. Machiajul a fost şi el unul reuşit: pleoape scăldate în gri şi o linie delicată de tuş bleumarin, uşor sidefat. La colţurile interne ale ochilor a fost folosit un fard iluminator argintiu. Drăguţ, nu-i aşa?

 

Sarah Hyland a fost pur şi simplu adorabilă cu acest ruj curajos, gene XXL şi sprâncene aranjate în detaliu. Coafura a completat bine machiajul – a fost relaxată şi feminină.

 

Katy Perry a purat un coc supradimensionat şi perfect finisat, iar pe buze a preferat să aplice un trandafiriu discret.

 

Colbie Caillat a obţinut aprecieri din partea audienţei pentru cocul împletit şi răsucit. 

 

Kacey Musgraves şi-a prins un coc într-o parte, foarte elegant, fără să fie rigid.

 

Rita Ora a avut nişte bucle fabuloase, buze în roz pastel şi pleoape în tonuri sidefate de mov.

New post

“You want to know what it feels like? It feels like you’re safe. It feels like no one can hurt you. You’re under his warm embrace. Feeling his muscles around your waist, your body being pulled closer to his… The feeling is indescribable. Wh…en they say it’s the best feeling ever, they aren’t kidding. Because in that moment, when you’re sharing body heat, there isn’t a place you’d rather be or a single thought that crosses your mind that doesn’t involve him. When a guy gives up all of his “manly” pride just to hold you close to his heart like this, is when we, ladies, need to realize that he truly does love us. And we need to not let it go to waste. When he tightens his arms around you, best feeling ever.”
Fotografie: "You want to know what it feels like? It feels like you’re safe. It feels like no one can hurt you. You’re under his warm embrace. Feeling his muscles around your waist, your body being pulled closer to his… The feeling is indescribable. When they say it’s the best feeling ever, they aren’t kidding. Because in that moment, when you’re sharing body heat, there isn’t a place you’d rather be or a single thought that crosses your mind that doesn’t involve him. When a guy gives up all of his “manly” pride just to hold you close to his heart like this, is when we, ladies, need to realize that he truly does love us. And we need to not let it go to waste. When he tightens his arms around you, best feeling ever."

A doua sansa

Eu nu cred în a doua şansă. Cred că cei care te rănesc o dată o vor face şi a doua oară atâta timp cât le dai ocazia. Nu cred în a doua şansă şi cu toate aceasta de multe ori ajung să o ofer, pentru că oricât de cerebrală aş fi ca om, raţiunea nu are nicio şansă în fata afectului. Şi de multe ori nu îi iertăm pe cei care ne-au greşit, ci doar ne mai acordăm nouă şansă de a încerca încă o dată în numele unor momente frumoase din trecut, pentru că suntem naivi în speranţa că le-am mai putea trăi încă o dată. Dar există oameni care te rănesc atât de tare, încât pur şi simplu pe ei nu vrei să îi mai ai în preajmă. Lor pur simplu nu poţi să le mai dai ocazia să te lovească din nou; spui că nu îi urăşti, nu le porţi resentimente, eviţi pe cât posibil să vă întâlniţi, iar dacă îi întâlneşti pe stradă poţi să le zici “bună” din politeţe după care întorci capul pentru că nu îi mai poţi privi, însă singurul lucru pe care îl doreşti de la ei este să stea cât mai departe de tine. Dacă ai avea ocazia să le faci rău, nu le-ai face, dacă ţi s-ar oferi şansa să le întorci loviturile, nu ai lua-o. Tot ce vrei e… nimic. Paradoxal, ajungi să fii implacabil tocmai cu cei care cândva au însemnat cel mai mult pentru tine. De ce? Nu ştiu. Poate că asemenea celor supuşi la chinuri groaznice ajungi în cele din urmă să fii nepăsător pentru că nu ar fi posibil să ţi se facă un rău mai mare, poate că ai fost lovit atât de tare încât ţi-a amorţit sensibilitatea, iar întâlnirea cu cei care ţi-au greşit cândva nu îţi mai provoacă acum nici măcar o tresărire. Poate…

Sunt oameni care se exteriorizează, care vorbesc, ţipă, lovesc, oameni care bat cu pumnul în masă şi dau din picioare, cei care azi îşi strigă durerea în gura mare fără nicio reţinere pentru că asta îi vindecă, iar mâine îşi spun zâmbind amar “Ei, şi ce dacă?” şi sunt pregătiţi să meargă mai departe. Dar oricât de zen ai fi, vine momentul în care pur şi simplu nu mai ai putere să faci asta, când tot ce simti e oboseala şi apatie, iar unica opţiune care îţi mai rămâne este să pleci, pentru ca asta e singurul lucru uman pe care îl mai poţi face pentru tine. Treci podul, după care îi dai foc, te ridici şi te duci unde vezi cu ochii fără să mai laşi vreo cale de întoarcere. Există, însă, oameni pe care de acum nu pot să îi mai priveşti în ochi, pentru că ai trecut podul purtând bagaje grele după tine.

“Iert, dar nu uit” – astea sunt cuvintele amare pe care ni le spunem după fiecare trântă pe care o luăm, convinşi că neuitarea inseamnă maturitate şi că dacă aruncăm la îngrămădeală în traistă toate relele care ni s-au făcut şi le purtam cu noi la fiecare pas în lume, atunci nimeni nu are cum să ne mai atingă vreodată. Asta ne spunem, convinşi că nu am pus nimic la suflet, ci doar am adăugat încă o lecţie învăţată din cartea vieţii, fără să ne dăm seama că strângem în inima noastră atâtea vechituri, încât într-o zi n-o să mai putem deschide uşa să poftim pe cineva acolo. Oare ierţi cu adevărat, dacă nu poţi să uiţi? Cum poţi să spui că ai iertat, dacă nu eşti în stare să te mai uiţi la omul acela ca înainte, dacă duci cu tine neuitarea la fel cum un deţinut poartă un lanţ cu bilă, condamnat să nu se mişte niciodată din loc? Şi de ce ai spera la un nou început când ştii că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel? E ciudat să te întâlneşti cu cei care au făcut parte din viaţa ta la un moment dat şi să îi priveşti acum ca pe străini. Te întrebi când şi de ce, încerci să-ţi dai seama cum s-a ajuns aici şi ce ai fi putut face altfel. Chiar poţi să ierţi, dacă nu uiţi?