Când doi orgolioşi se iubesc, iubirea nu îşi va găsi nicicând plenitudinea, blocată în permanenţă de barierele minţii, ale mândriei, ale fricii. “Iubeşte-mă tu primul, ca să te iubesc şi eu” pare a fi motto-ul celor care îi permit Ego-ului să pună stăpânire pe ei, obligând sentimentele să ia naştere şi să li se manifeste în suflet doar, impunându-le să nu fie exprimate niciodată la adevărata lor intensitate. Teama de respingere, teama de ridicol, teama de a părea slabi sau vulnerabili, rezumate toate în teamacolosală de a fi răniţi, e cel mai uşor de identificat: poartă masca de om rigid şi se potriveşte de minune pe chipul Indiferentului-wanna-be, care a transformat în rugăciune arhicunoscutul “I don’t give a shit”. Şi aşa apar “jocurile”, ambiţiile, confuziile, rănile, frustrările, dezamăgirile, regretele şi amarul “Cum ar fi fost dacă?”, iar noi rămânem inevitabil undeva aproape: aproape de atinge iubirea, aproape de a fi fericiţi, aproape de a găsi împlinirea.
Să gândim mai puţin şi să iubim mai mult, zic!
Înţelepţii erau şi ei de părere că a fi iubit îţi dă putere, iar a iubi îţi dă curaj. Să ridicăm, deci, steagul alb şi să renunţăm noi primii la orgoliu, să le dăm şi celor pe care îi iubim puterea: puterea de a iubi, puterea de a-şi arăta adevărata faţă şi de a depăşi graniţele fortificate ale propriului Ego.
Să nu aşteptăm nimic în schimb, dar să ţinem minte că viaţa are propriile legi şi la fel şi iubirea: primim întotdeauna numai ce meritam, iar ceea ce iubim e o reflecţie a noastră. Şi nu vă fie teamă: nu există bine sau rău, corect sau greşit, ci doar ceea ce simţim. Şi în final, inima ştie ea mai bine încotro să ne îndrepte.
A girl should be 2 things: classy and fabulous! 